Brasov Marathon- aproape razbunare :)

Pentru ca anul acesta, din cauza unor intersectii profesionalo-personale am cam pus calendarul pe butuci, cu mare bucurie impart cu voi cum a fost la primul concurs din acest an, Brasov Marathon, alergare- Semimaraton 21 k.

Am zis aproape razbunare, pentru ca asta a fost obiectvul neoficial, sa ma razbun dupa dauna de anul trecut. Atunci, in incompetenta mea nemarginita, m-am dus nepregatit pentru conditiile meteo, desi mai pregatit / antrenat ca acum.

Cum anul acesta vremea nu mai era o problema, m-am aliniat la start, cu gandul de-a termina intreg, si, daca se poate, aproape sau sub trei ore. Dupa ce l-am ushuit pe colegul si temerarul/megacurajosul Bogdan- care a terminat proba de maraton, m-am intalnit cu Mircea, prietenul care este unul din cei cu care voi alerga la 100 for children. 

pre-start, cu speranta-n suflet :)))

pre-start, cu speranta-n suflet :)))

Am facut o pseudo-incalzire, stiind ca urmeaza sa infruntam prima urcare pe Tampa si ca pana acolo aveam 1-2 km de plat, unde aveam sa ne incalzim de-a binelea,  si ne-am asezat in zona de start.

And off we go(c)fisheye.ro

And off we go(c)fisheye.ro

Prima bucata din concurs a trecut ieftin. M-am enervat putin, pentru ca ma asteptam ca Mircea sa fie in spate si dupa ce-am inceput urcarea pe serpentine l-am ajuns, deci s-a teleportat prin magie, undeva in fata mea. Ritmul a fost extrem de lent, practic- ca sa va dau si spoiler, tot concursul m-am pastrat si m-am tinut, ca sa nu mor pe a 3-a urcare majora, treptele lui Gabony la deal. Am si depasit niste oameni, din nou, tot concursul, unde a fost urcare, am mers bine si am depasit oameni. Unde a fost coborare sau plat, m-au ajuns toti 😀 . Nu am avut nicio grija, ba chiar am lasat pe toata lumea sa treaca, nefiind in concurs cu ei, ci doar cu mine (adica doar cu suncile mele de iarna).

S-a vazut ca nu mai alergasem din clasa a 4-a si ca anul asta am fugit doar prin parcuri, diferenta de nivel mi-a dat un pic la picioare, respectiv niste senzatii de arsura la grasimea de pe burta (csf, ncsf). Totusi, de la jumatatea urcarii incolo, mi-a revenit respiratia la nivel omenesc si nu am mai simtit efortul- am intrat in ritm, gen. Ajuns in varf, eram cu moral bun, mai ales dupa ce l-am luat pe Mircea pe serpentine (ayees).

A inceput coborarea, care m-a ucis, desi nu la fel de mult ca anul trecut. Si aici n-am fortat nimic, dar a fost destul de incomod pentru mine, pentru ca nu stiu sa cobor. Am vazut niste gazele, de ambele sexe, care cred ca aveau picioare elastice, ca-n desene animate, asa mare viteza si lejeritate aveau.

cam greutz la vale (c)fisheye.ro

cam greutz la vale- gratios ca o furculita-ntrun mar (c)fisheye.ro

Am ajuns in Saua Tampei si am infulecat ceva la punctul de realimentare si, spre surprinderea mea, traseul se schimbase vs anul trecut si, in loc sa ii dam la deal spre Poiana Stechil, am fost redirectionati la vale, spre Iepure. N-a fost tocmai rau, doar ca eram foarte ingrijorat si ma tot asteptam sa facem dreapta, stiind ca tre’ sa urcam pana in Poiana. What goes down has to come up, cum era vorba englezului. Am coborat decent pe Iepure, pastrandu-mi ritmul, pana jos in Racadau, cand am iesit in forestier. Cand am inceput sa urcam, fara nicio jena am mers, in ritm rapid (cum de altfel faceau si cei din jurul meu), pentru ca- din nou- aveam in minte treptele lui Gabony. Cu toate acestea, am depasit multi oameni, pare-se ca mersul meu era mai rapid ca mersul lor. Am luat si un gel si am baut constant apa, din acest punct de vedere n-am avut probleme (pana mai tarziu). Coborarea spre Fantanita Dreptatii anul trecut m-a cam spart, inzapezita fiind. Anul asta n-a mai fost asa de rau, desi am inceput sa-mi simt cvadricepsii si alte grupe de muschi mai afectate. Cam incet, am reusit sa ies din padure, in zona „Dupa Gradini”. Din nou cu moral bun, chiar ma tineam de glume cu participantii si voluntarii.

Am traversat poteca pe curba de nivel, spre trepte. Am avut doua-trei semnale de la gamba dreapta, se pregateau niste crampe. Cu o atitudine de genul: „Oh, Hell NOOO!”, i-am dat cu apa rece din bidon si am reusit sa o tin sub control.  Ignoranta mea m-a lovit insa atunci cand am ajuns la baza treptelor. Am vazut ca e punct de realimentare si am venit linistit sa-mi cresc glicemia. SOC si groaza, pare-se ca nu m-am uitat bine pe harta si descrierea traseului. Era doar punct de hidratare, deci urma sa ma ingras cu niste H2O :O :O . Fatal error. Luasem ultimul gel cu 3 minute inainte, dar tot urma sa mor. Am fost un milog si am cersit o patratica de ciocolata de la niste turisti, convins fiind ca n-aveam sa ajung sus cu stomacul gol. Mi-a dat un copil jumatate de iepuras de ciocolata (traisca-i familea) si asa am inceput urcarea in cortegiul funerar, a 3-a, pana pe varful Tampei, din nou. Cortegiu, pentru ca toata lumea facea 2 pasi, pauza, un pas pauza, &repeat. Plus ca daca faceai greseala de-a te uita in sus, iti taia toata energia. Urcai practic vertical. Cei care ati fost pe trepte stiti cum sunt si va puteti imagina cum se simt dupa 16 km si doua urcari mari.  Stiam ca o sa fie cea mai mare provocare a concursului si…chiar a fost. Noroc ca am avut minte si m-am pastrat cum am putut eu de bine. Chiar si asa, tot m-a ciupit un pic tot gamba dreapta, a crampa, de mai multe ori.

Cu toate acestea, si  mai ales gratie zaharului din iepurele Milka, am reusit chiar sa mai depasesc oameni. Remontat dupa ce-am ajuns sus, stiind ca aproape toate urcarile au trecut, m-am relaxat. Imi schimbasem atitudinea in: „Yeah Babyy, hell yeah!”.

M-am relaxat prea mult chiar, pentru ca era sa-mi rup dintii pe coborarea spre Saua Tampei, atunci cand nu m-am uitat cu atentie pe unde calcam. Even so, ajuns in Sa la punctul de realimentare, am mancat ciocolata, glucoza, banana, cascaval & alte multe alimente- shiuhhhhhh. Revergorat, am coborat pe scarba aia de forestier, drumul de tractor spre Tampa. Aici am murit anul trecut la Semi Intersport. Anul asta, pentru ca aveam niste papuci potriviti (ca marime si crampoane), m-a durut mult mai putin. Destul de lent am ajuns in promenada din Racadau si am inceput asaltul final. Cu zambetul pe buze, desi inceputul de crampa ma chinuia tot mai mult, am urcat ultimele pante si am ajuns roata, la telecabina Tampa. Cu un pic de injuraturi pe scarile alea, da-le-ash foc, iata-ma in oras, pe asfalt. Deja ma dureau toate, dar nu mai conta. Ajuns pe ultima linie dreapta, pare ca nu mai gandeam drept, ca am incercat si o gluma de sprint. Eroare, ca m-a luat durerea in prea-mentionata gamba dreapta, asa ca, am facut un fel de sprint cu un picior, schiopatand. Punctul pozitiv e ca mi-a iesit frumusetea asta de poza 😀 😀 😀 😀 :

Wrong on so many levels (c)fisheye.ro

Wrong on so many levels (c)fisheye.ro

In final, 3 ore 13, timp extraordinar pentru cat de gras si neantrenat si ne-alergator sunt. Un concurs pe cinste, la care m-am distrat foarte mult. Competitivitate prietenoasa, voluntari si organizatori exemplari, concurenti de treaba, fotografi multi, vreme super, peisaje minunate, ce sa mai vrei. Despre asta ar trebui sa fie si cand m-o mai intreba vreunu’: „ba, tu de ce mergi la concursuri” sau sau „tu de ce dai bani sa alergi”, voi avea ce sa-i zic.

Cum ziceam, organizarea super, de laudat initiativa de a nu mai avea pahare de plastic in punctele de realimentare, in rest, cum ii stiu, implicati, cu grija pentru concurenti, un grup de prieteni care chiar nu fac evenimentele pentru bani. Ci pentru sport si pentru natura si pentru oameni.  La cat mai multe editii si sa ne revedem cu bine, la anu’.

Pana atunci, urmeaza pentru mine MarVin, pe 12 mai si 100 for Children, pe 2 iunie, concurs caritabil unde voi alerga cu colegii din Team 5×100, pentru copiii de la Valea Plopului. Te invit deci sa faci o donatie cat de mica si sa dai share acestei postari, daca ti-a placut. Click aici.

Like, share and subscribe, it keeps the internet aliveeee.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *