Maratonul Rafael 10K: Mdaaaaa…… a fost interesant

Am fost la Maratonul Rafael, cursa de 10 kilometri, pentru o cauza nobila, sustinerea activitatii fundatiei codlene. Pentru mine, a avut doua parti, una foarte faina si una mai putin buna.

Sa incepem cu partea faina. Desi vremea a fost specifica anotimpului, frigutz si cu o mica ploicica, lumea la start era cu moralul ridicat, cei mai „raceri” pentru ca de abia asteptau sa fie eliberati, cei veniti la distractie pentru ca o faceau pentru o cauza nobila, in timp ce se bucurau de atmosfera relaxata si prietenoasa. Am mai alergat de vreo 3-4 ori pe la concursuri organizate in scop caritabil, totusi, de aceasta data chiar imi propuneam sa fiu serios, gen sa trag tare si sa termin in fata.

atmosfera pre-start, cu "brigada" cu care-am facut deplasarea. (c) Telefonul lui Tudor, care a fost curajos la semi, terminat foarte bine.

atmosfera pre-start, cu „brigada” cu care-am facut deplasarea. (c) Telefonul lui Tudor, care a fost curajos la semi, terminat foarte bine.

Cu o mica intarziere, se pleaca in cursa, pentru care aveam doua obiective: sa-l bat pe colegu’ Nicolas, care e alergator pur-sange- chiar daca la o categorie superioara 😀 , colegul de echipa de la Duatlonul Tara Barsei, respectiv sa ma incadrez intr-o ora, sau cat mai aproape de acest timp. Asa ca, pentru ca s-a plecat foarte tare, am incercat sa ma tin si eu de grupul din fata, ceea ce m-a cam ranit in sensul in care am plecat cam prea avantat si am suferit un pic, nevoit fiind sa reduc ritmul. Ma uitasem oleac la profil, stiam ca vine un pic de vale, apoi urcare. A mers cumva pe valea aia si apoi si pe urcare, desi recunosc ca nu ma asteptam sa fie asa de mult de urcat, totul intr-o bucata. 1.7 Km cu diferenta de ~250m e ceva. Asa ca, mai in fuga, mai in mers, am reusit sa trec de Nae si sa pastrez un mini avans. Stiam ca tre’ sa il fac la deal, pentru ca la coborare urma sa-mi dea pita, eu nefiind obisnuit sa alerg la vale (desi uneori ma mai dau jos de pe bitza, pe coborari mai tehnice 😀 😀 😀 ), adica ma dor genunchii si gleznele atunci cand viteza e prea mare in coborare.

Profilul "etapei"

Profilul „etapei”

Trecem de punctul de hidratare de la km 2.5 si status quo-ul se pastra. Intercalata intre noi era o alergatoare cu care-am tot facut schimb de pozitii pana la punctul de la 5 km, unde am facut cale-ntoarsa. Pana in final ne-a dat pita la amandoi 😀 .

La acest punct, oamenii nu aveau pahare 😀 , asa ca a trebuit sa stam sa puna apa in niste cani de campanie, intarziere de care a profitat adversarul meu direct, pentru ca el era pregatit cu un bidon de apa intr-o borseta speciala, numa’ a aratat numarul si a calcat acceleratia spre finish. Vreo doi kilometri au fost pe pietre + radacini alunecoase, deci a fost nevoie sa fim atenti, mai ales ca daca alunecai, te cam duceai in rapa.

Am fost pe faza si am numarat concurentii din fata. Primii 3 erau pe treaba lor, ei se intorceau cand eu nu facusem nici 4 Km, iar pe restul pana pe la 8-9 am mai numarat pana la punctul de realimentare + cei care au trecut in fata pana am bagat o gura de apa. Eram deci aproape de top 10, imi crescuse energia din baterii, de fapt, de abia intrasem in ritm, cu motorul meu diesel, asa ca am tras tare pana la final. Cu toate acestea, tot m-au mai luat 2 insi, iar de prins ceva din fata, nici vorba. In final, locul 12, cu 1:07 pe Strava, real cred ca pe la 1:05, la 2 minute de Nae care a terminat pe 10 si la vreo 15 fata de baietii din fata. Foarte multumit, pentru ca am tras maxim. Drept dovada, am si avut bunatate de febra musculara ieri, ceva deosebit.  Per total, concurs super fain, traseu jmecher, bine marcat, cu atmosfera placuta, mai ales c-am fost inconjurat de prieteni.

Si acum, partea mai putin buna. Sau cum sa nu te bucuri de un concurs super fain. Sau cum  „cand esti prost, si viata-i grea”.  Dupa cum se vede in poza de mai sus, aveam niste pantaloni scurti, de alergare gen. Cand am iesit din masina, am luat si portofelul, in ideea ca poate-mi mai trebe’ buletinul sau ceva, mai degraba din reflex.

In timp ce alergam, tot imi cadeau pantalonii,”WTF??!”,  cand ma „pipai”, in buzunarul de la spate, portofelul. Pftttt. #prost1, cum sa fugi cu portofelul dupa tine? Rookie mistake, cum la noi la bicicleta n-avem buzunare suplimentare, nu m-am gandit sa verific. Nici nu m-am gandit sa-l mut in buzunarul de la tricoul de ciclism pe care-l aveam, nici macar la geaca windproof, care avea buzunar cu fermoar. #prost2 M-am multumit sa-mi trag de pantaloni in sus si sa-i dau inainte.

Cand ajung la finish, dupa sprintul de rigoare, imi zic oamenii ca mi-am pierdut portofelul la punctul 2 de realimentare, dar ca-l au arbitrii voluntari de acolo si ca mi-l aduc imediat. Dupa 4 (PATRU) ore, am reusit sa-l iau si sa plec acas. Timp in care am vorbit de vreo 12 ori cu doamna de la finish, ca mi-l da la un concurent, ca mi-l aduce voluntarul, ca acuma coboara, etc. In final, m-am dus inaintea lor si cand am ajuns la punctul 1, era tot adunat, nu tu voluntar, nu tu semn, nici pahare, nimic. Coborasera prin alta parte probabil. Am coborat inapoi la finish si ce sa vezi? nu ajunsesera! Superrrrrrr…. Dupa inca vreo cateva telefoane, a aparut in final. Sa nu fiu inteles gresit, multumesc organizatorilor pentru ca m-au ajutat sa-l recuperez, respectiv pentru ca au dres eroarea mea de stupid mo’fo, dar totusi, 4 oreeee??? Cele mai lungi din viata mea 😀 .

Pana la urma, in timp ce urcam iar pe traseu, am facut neste poze, pe care le-am pus pe Instagram, noua mea activitate social-medioasa, la care m-a instigat Tudor. Acum ca am dormit doua nopti, am trecut peste incident cu invatamintele de rigoare, dar sambata nu aveam toate „chackrele” aliniate (sau cum se scrie 😀 ).

Anyway, un final de sezon de pomina si chiar daca nu sunt alCrama Histriaergaret, sunt pregatit sa plachez primul semimaraton, probabil prin primavara, respectiv ma gandesc sa atac Duatlonul Tara Barsei la individual, desi nu sunt convins ca vreau sa sparg echipa, pentru ca a 3-a oara e cu succes, deci in 2017 e anu’ nostru 😀 .

In final, multumesc Crama Histria pentru sustinerea pe care mi-a oferit-o pentru sezonul 2016, familiei pentru ca ma suporta, colegilor de tura si/sau concurs si voua, tuturor celor ce cititi p-aci si va invit sa tineti aproape, ca urmeaza niste postari faine.

Asa ca, intram in iarna, tricoul de concurs ramane agatat in cui, cel de antrenament nu, ca-i vreme de scazut slanini si crescut muschi :D. Mai greu cu noaptea care vine prea repede si pleaca prea tarziu, dar mna, aia e.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *