MTB XC Stejarii Seculari. Aproape de DNF sau cum m-am tarat pana la final.

In luna mai am marcat cel mai important eveniment din viata mea, nasterea primului copil, mai exact pe 13.05. Stiam ca vine in aceasta perioada si ca probabil nu voi fi foarte in forma, asa ca am decis sa ma inscriu la  Cristian la tura scurta-amatori, 4×5.1 km, cu +218m diferenta de nivel/tur. Pe hartie parea chiar ok, avand in vedere ca anul trecut am terminat cu bine si concursuri cu lungime dubla.  Stiam ca o sa fiu cam nedormit si ma gandeam ca o sa fie greu, dar n-aveam habar cat de dificil urma sa fie.

11350531_1144550065571215_6430615266913420079_n

Pe parcursul iernii am investit tot timpul liber disponibil in antrenament si am fost chiar multumit de forma pe care am atins-o. Insa, in ultima saptamana am dormit in reprize si am fost cam neglijent cu alimentatia. In dimineata concursului am incercat sa dreg busuiocul cu un cocktail cu energie intr-o cantitate „industriala”: cereale,fructe, miere si lapte, completat aproape de start cu batoane si apa din blesug.

Desi foarte aproape de casa, nu am apucat sa merg pe traseu, dar ma asteptam la urcari destul de serioase, cu cei peste 200m de diferenta de nivel inghesuiti intr-o distanta asa de mica. La fata locului am descoperit o urcare initiala pe un drum destul de larg, o coborare pe forestier si apoi o portiune de camp cu denivelari, pana la primul zid de escaladat, la propriu. Am vazut si avansati care urcau pe bicicleta, insa in principiu, era pe baza de push-bike, nici ala prea usor, din cauza pantei. Sa fi avut maxim 20 de metri urcarea, nu mai mult, dar usoara nu era. Dupa o coborare,  traseul continua pe un drum forestier, urcare la o panta mai lina-acceptabila, dar care se termina cu al doilea zid, putin mai greu ca primul, cu panta la fel de mare si o idee mai lung. O coborare tehnica, foarte frumoasa, te scotea in zona principala, de unde urmai un „drum de legatura”- si el cu denivelari, pana la linia de sosire.

11260836_486750741472981_9192961078911586252_n

Am plecat tare, ca sa ma tin pe cat posibil de grupul fruntas, ceea ce am si reusit, la primul zid chiar m-am trezit intre niste concurenti de la avansati, care veneau de pe bucla putin mai lunga. Si aici a inceput dezastrul, „m-am copt” pe urcarea de pe forestier, iar al doilea zid mi-a pus capac, am ajuns la concluzia ca am plecat putin cam prea tare si am lasat-o mai usor, ca sa nu fac o nefacuta si sa nu ajung la final. A fost si foarte cald, iar pe urcarea era in soare, foarte putine petice de umbra, ceea ce desigur nu a ajutat. Am golit bidonul de isotonic destul de rapid, am avut si un gel cu care am incercat sa ma realimentez, iar la punctul de  revitalizare am dat pe gat apa si energizant, de fiecare data. Turele 2 si 3 am fost cat de cat ok, desi la ritm mai redus, inaintam decent. Am prins un pic mai multa incredere pe coborare si am deschis „gazul”, insa pe final de tura 3 am inceput sa am niste semne prevestitoare nasoale, in gamba dreapta…. crampele erau la orizont. Aici am fost foarte foarte aproape sa nu fac dreapta pe traseu, ci sa merg inainte catre cortul de la start si sa renunt. Chiar imi amintesc ca m-am uitat la cort, apoi in fata, apoi la cort si in final, am dat inainte. Totusi, DNF langa nume era mult mai nasol decat ultimul loc, pe care ma asteptam sa termin.

Cu ultima transa de apa si energizant am pornit in tura 4. Urcarea prin padure a fost ok, era intr-o portiune cu umbra, pe coborarea de pe forestier m-am relaxat, insa cand am intrat pe pajiste iadul s-a dezlantuit. Tot muschiul de la gamba dreapta si-a dat intalnire in centru’ (poate era ceva concert, habar nu am :) :) ) si iata-ma tavalit prin iarba (tipand ca o fetita :) :) ), incercand sa desclestez muschiul. Cred ca am stat vreo 5-7 minute acolo, timp in care au trecut pe langa mine destui (10-15) concurenti, care nu s-au oprit sa ma intrebe daca sunt ok sau mor, poate erau in lupta pentru podium la avansati, habar nu am…Eu cred totusi ca m-as fi oprit, poate era ceva cu ce puteam sa ajut, dar anyway, am avut noroc cu un domn care cred ca era „arondat” uneia dintre echipele mari (avea mai multe bidoane la el), care mi-a intins piciorul si mi-a facut un masaj, „la marginea drumului”. Sa fie sanatos si sa-i traiasca familia, pentru ca mare bine mi-a facut, fara el nu cred ca terminam.

Dupa ce m-a lasat intr-un final durerea, am plecat schioptand catre final, determinat sa ma tarasc pana la linia de finish. Mai avea „doar” cele doua ziduri, urcarea de pe forestier si inca vreo 1.5-2 km de ocolit. Am urcat cu viteza bunicii pe forestier, mai pe bicicleta, mai pe jos, tarand piciorul, cred ca si aratam ca o mumie, ar fi fost amuzant, daca nu era asa de dureros. Cand am terminat al doilea zid, deci nu mai aveam urcari la orizont, parca mi-am activat un bidon de NOS, am coborat foarte lin si in viteza, cred ca cel mai bine din toate cele 4 treceri. Pe plat a fost nevoie sa mai scutur piciorul, pentru ca dadea semne ca vrea iar sa o ia razna, si cu ultimele eforturi am facut si un sprint peste linia de finish.

Concluzii:

  • Alimentatia si odihna sunt la fel de importante ca antrenamentul (daca nu chiar mai importante, pentru ca ultimul nu iese la suprafata fara cele doua).
  • Locul 19 din 23 la categorie si 61 din 86 la general, clasare extraordinara la cum au decurs evenimentele.
  • Concursul organizat exemplar, poate mai mergea un punct de realimentare la capatul urcarii de pe forestier, in rest, totul a fost perfect: traseul, marcajele, comunicarea, punctualitatea, interactiunea cu organizatorul, totul a fost extraordinar.
  • Acestea fiind spuse, sigur o sa faca parte din calendarul meu pe anul viitor, am in plan o razbunare apriga pe cele doua urcari ucigase :) :)

Urmeaza Bike Race Brasov, peste doua saptamani, cand sper sa ma prezint in forma maxima.

Multumesc partenerilor: Viticola SA, ProAlpin si Asociatia Copiii de Cristal, sper ca la urmatorul concurs sa li se vada siglele un pic mai in fata :).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *